Tine candela inimii aprinsa - Invataturile parintelui Serghie

• Fă din rugăciune candelă nestinsă a inimii tale, şi untdelemnul ei pururea să-l picuri, măcar cât picătura de puţin. Veghează ca fecioarele înţelepte, nu dormi ca cele nebune, ca să nu te afle clipa morţii negătit.
• Ţine candela inimii pururi aprinsă. De se stinge, iute s-o aprindem din nou. Şi se stinge de păcătuim. Dar căindu-ne, să ne luminăm iarăşi cu ea. Iar candela nu-i alta decît rugăciunea.
• Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebuneşte: N-am nici un chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, şi adevărată hulă. Rugăciunea să-ţi fie ţie lege necălcată. E vorba aici de viaţă şi de moarte. Că nu respiri după cum ţi-e voia, nu cauţi pricini şi prilej ca să respiri. Nu întrebi: La ce bun să respir, de ce respir eu, oare? Atâta ştii: mor de nu respir. Aşa-i şi rugăciunea; nu sta să te tocmeşti. Spune: Asta-i porunca, şi cu asta basta. Pune-ţi canon de rugăciune şi ţine-te neabătut de el.
• La deşteptare, sari la rugăciune cum sare călăreţul în şa, neprivind înapoi şi negândind la ce-o să fie mâine, şi aţine-te aşa măcar o clipă. Iar seara, tot aşa, măcar o clipă, fă-ţi socoteala zilei ce-a trecut şi plânge-ţi greşelile, cerând iertare de la Dumnezeu.
• Nu socoti nebuneşte că rugăciunea cere anume timp şi loc. Roagă-te în toată vremea şi în tot locul. Şi ce nu poţi face cu plecarea genunchilor, fă cu plecarea duhului, stând ca în faţa lui Dumnezeu.
• Nu-i de ajuns să te rogi dimineaţa şi seara. Că nici plămânii nu ţi-i umpli cu aer numai de două ori pe zi.
• De nu poţi să te rogi lucrând, lucrează măcar cu duhul rugăciunii.
• De nu poţi însoţi necontenit lucrul tău cu rugăciunea, fă rugăciune măcar la început şi la sfârşit. Şi strecoar-o în toată clipa de răgaz.
• De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.
• Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.
• Nu trecem dincolo de chipul văzut al lucrurilor şi al făpturilor, şi nici pe noi nu ne cunoaştem cu adevărat, pentru că nu ne rugăm pe cât s-ar cuveni. Numai rugăciunea descuie taina fiinţei noastre. În rugăciune prinde-le pe toate, nimic să nu rămână în afara ei. Nu pune rugăciunea într-o parte, şi toate celelalte ale vieţii tale într-altă parte. Sădeşte rugăciunea în tot ce faci şi pe toate fă-le rugăciune.
• Sileşte-te la rugăciune şi la citirea Scripturii, şi nu după pofta ta, ci după nesmintită rânduială fă-le sfânt şi bun obicei. Că trupul boleşte şi moare pentru lipsa hranei, iar sufletul, pentru lipsa rugăciunii. Că asta-i hrana lui.
• Sufletul tău, când ţi se arată curat şi paşnic, să ştii că e asemeni unui luciu înşelător de apă, clară la vedere, dar plină de mâl şi murdărie în străfundul ei. Aşează-te la rugăciune, şi-ai să vezi îndată cum, ca dintr-o apă răscolită, îi iese la iveală toată necurăţia. Să nu te tulburi, şi mai mult să te rogi, şi ai să te speli de toată întinăciunea.
• De se abat asupra ta cugetele rele ca un roi de muşte, nu te tulbura, ci vezi-ţi cu tărie de rugăciunea ta.
• Pentru tot gândul rău pe care-l ai, căieşte-te pe dată şi roagă-L pe Domnul să te ierte.
• Nu te lăsa de rugăciune chiar de ţi-e sufletul trândav şi scârbit. Şi chiar de-ţi pare că te rogi cu vorbe străine şi de neânţeles, rămâi la rugăciune. Că dracii le înţeleg şi se îndepărtează.
• Stăruie bărbăteşte în rugăciune, în duh de căinţă. Rabdă până la capăt, cum au răbdat mucenicii. E şi asta o cruce pe care o ai de dus.
• Dacă, din mila lui Dumnezeu, rugăciunea curge de la sine, şi ţi-e uşor s-o faci, şi sufletul ţi-e plin de bucurie, unde e vrednicia ta? La greu se arată cât eşti de puternic şi cât de drag ţi-e Dumnezeu.
• Mereu e în rugăciune o parte de trudă omenească. Şi la început e plugărie plină de osteneală. Dar vine apoi harul şi-o face uşoară.
• Uşurinţa la rugăciune semeţeşte. Vezi să n-ajungi ca omul din Evanghelie, căruia stăpânul îi iartă datoria, iar el, neiertător, îşi strânge datornicii de gât.
• Nu căuta dulceaţa şi bucuria rugăciunii. De n-ai parte de ele, nu te întrista; vezi-ţi de rugăciune, şi n-aştepta mângâieri. Pe Dumnezeu să-L cauţi, nu desfătarea ta.
• Lucrarea rugăciunii cere îndelungă-răbdare. Mângâierea harului e darul lui Dumnezeu, nu rodul ostenelii noastre, şi toată bogăţia de la Domnul, s-o adunăm în Domnul şi pentru Domnul, iar nu pentru noi. Iar dacă harul nu vine, să nu deznădăjduim, ci cu răbdarea să trecem pustia părăsirii.
• În vremea rugăciunii vin asupra noastră atâtea ispite, că ni se pare că avem mai multă pace şi linişte când nu ne rugăm! E o veche şi bine-ştiută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, şi de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracul nu-i prea mintos, si-i sărac în momeli!
• Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Aşa rugăciunea răscoleşte sufletul şi scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc şi încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi. De unde vin aceste ispite? De la draci. Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curăţească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiţi de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curăţit prin rugăciune nu-şi mai află hrana răutăţii lor şi surghiunite şi vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi şi au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului şi în adâncimea inimii lui” (Ps. 63, 6-7).
• Nu fi de cremene la rugăciune. Că cere cucernicie, nu voinţă tare, cum socotesc yoghinii, de pildă. Nu-i nicidecum o faptă a voii tale.
• Ziarele ne pun în faţa ochilor o lume bântuită de chin şi suferinţă. Cum să nu-ţi fie milă şi să nu te rogi pentru întreaga lume?
• Nu poate fi obştească rugăciunea lui Iisus. Că nu-s două inimi să bată la fel. Iar rugăciunea e lucrare slobodă a omului slobod să se roage după cum voieşte, şi mai ales să tacă când simţirea sufletului îi vesteşte venirea harului. Cum spune unul dintre sfinţi [Serafim de Sarov, n.n.]: „Pentru ce să mai strigi după Domnul, când El a şi venit?”.
• Fără smerenie, rugăciunea lui Iisus e pierzare curată.
• Ia seama cu ce inimă te rogi. Rugăciunea cere o inimă căită. N-a venit Domnul să te înveţe meşteşugul rugăciunii, ci să te cheme la căinţă.
• Lucrarea rugăciunii lui Iisus e întodeauna însoţită la început de tulburare? De tulburare ne scapă smerenia adâncă şi aşteptarea cu răbdare a vremii roadelor, care nu cere minuni pe dată… Un pic de mândrie să fie, şi îndată e mare tulburare. Lucrarea rugăciunii cere viaţă curată şi nevoinţă duhovnicească. Nu poate sta împreună cu patimile. Cel ce vine la această lucrare, dar de păcat nu se desparte, şi mai vârtos e ţinut de mândrie şi desfrânare, merge la pieire. Unul ca acesta iute îşi poate pierde minţile.
• Cel mult rugător are de înfruntat ispita înşelării duhovniceşti. sursa:"Bucurie,iertare si dragoste"

Read More

Music Playlist at MixPod.com

Read More

RUGACIUNEA DE MIERCURI

Doamne Atotputernice si Atotindurate! Imi aduc aminte ca Te-ai nascut Om din Sfanta Fecioara in pestera si ai fost vandut cu treizeci de arginti de ucenicul cel viclean, ca sa ne rascumperi pe noi, pacatosii, de sub puterea diavolului. Pentru aceasta, Te rog, indura-Te de mine, pacatosul!

Primeste, Doamne, aceasta mica a mea rugaciune, si umilita a mea vointa, ca ma intristez pentru ca Te-am intristat, si ma amarasc pentru ca Te-am suparat fara de numar. La Tine, Prea Bunule Mantuitor, am toata speranta, si cred ca Tu, care din iubire de oameni ai primit sa fii vandut pentru noi, Te vei indura si de mine acum, ca sa ma mantuiesti de chinurile cele de veci, si sa ma invrednicesti Imparatiei Tale.

Nu Te departa de la mine Doamne, si ajuta-mi, ca in toate sa fac voia Ta, si sa nu Te mai rastignesc in toate zilele cu faptele mele cele pacatoase, nici sa Te batjocoresc cu cugetele mele cele rele, precum faceau iudeii cei necredinciosi in timpul Sfintelor Tale Patimi, ci ca femeia cea pacatoasa sa-Ti spal picioarele, cu lacrimile ochilor mei, pentru ca sa ma invrednicesc a auzi si eu din Gura Ta cea dulce: Iertate sa-ti fie pacatele... Amin.

Read More

ATENTIE LA PRIETENI

In discutii trebuie sa fie credinciosul atent,deoarece uneori incepe o discutie duhovniceasca si sfarseste in palavrageala.Si nu ajunge ca isi pierde vremea,dar isi pierde si sufletul sau cu judecata,pentru ca nu avem dreptul sa judecam pe nimeni si nici situatii.Daca putem,dupa discutia ce o vom face cu durere sa cautam sa ajutam o situatie neplacuta.Nici pe cei morti nu trebuie sa i osandim,pentru ca sufletele tuturor oamenilor,din fericire,sint in mana lui Dumnezeu.Vad de cate ori se strica gandul multor oameni din pricina unui cuvant neatent...Daca ni s ar cere impozit pentru cuvintele ce le spunem,stiti cat de atenti am fi?!

Read More

Intalnirea

Fugar, pe drumul vieţii ,
Nemulţumit, mereu neliniştit ,
Pierdut în căutări vremelnice şi fără rost,
Într-un sfârşit de toamnă, spre asfinţit ,
Te-am cunoscut cu adevărat, IIsus iubit.

Trecea-i prin dreptul uşii
Sufletului meu întunecat.
Ferestrele pe unde pătrunde
Lumina cea dumnezeească
Erau ferecate de păcat.

Şi uşa zăvorâtă cu lacăt greu
De fărădelegi, de rele.
Şi întunericul plăcerii,
Pusese straşnic stăpânire,
Pe toate simţurile mele.

Dar Tu, cu pasul tău uşor
Ce pluteşte în zări
Transparente şi senine,
Ai coborât din slava Ta cea mare
Şi ai venit la mine.

Cu glasul blând ce străbate-n veacuri,
Mai chemat pe nume.
Cu privirea plină
De dragostea cea nesfârşită,
Mi-ai mângâiat inima rănită.

Eu ţi-am deschis
C-am auzit chemarea.
Şi te-am primit,
Că Tu, cu pacea Ta ,
Umpleai totul in jur şi zarea.

Într-un sfârşit de toamnă ,
Te-am întâlnit IIsus iubit.
Şi inima s-a umplut de mângâiere,
Sufletul se lumineză în tăcere,
C-am fost pierdut şi m-ai gasit. (Silvia M)

Read More

Maica Domnului

Măicuţa mea…
Gânduri multe mă împresoară…şi sufletul mi-e greu, mă apasă neîncetat. Suspin şi mă gândesc mult la Tine, lucrez şi îmi aduc aminte de Tine, mă doare şi îmi aduc aminte de chipul Tău, şi de fiecare dată când greşesc, mi-e ruşine şi încerc să mă ridic. Şi îmi este dor de Tine, mă simt mereu neputincios, şi întunecat la minte, simt cum ispitele mă cuprind şi cănd strig la tine, o adiere se aşterne în suflet. În adâncul meu simt o căldură, şi ochii mi se înmoaie, şi aş vrea să nu mă laşi Măicuţa mea niciodată.

Cum aş putea să mă comport mai bine şi mai frumos? De ce mereu greşesc? Îmi este greu să lupt mereu cu patimi, dar ştiu că orice voi suferii este spre binele meu. Ştiu că atunci eu la Tine mă întorc, şi de fiecare dată te strig.

Dacă fraţii mei mă ceartă, este pentru binele meu, eu trebuie să văd unde greşesc. Nu am răbdare deloc cu mine, vreau să nu mai judec, să nu mă mai enervez din orice lucru mărunt şi să mă gândesc că oamenii toţi sunt sensibili, au suflete şi suferinţe…

Şi îmi este tare greu şi simt că fără Tine, eu nu pot…şi te rog Maicuţa mea, ceea ce eu greşesc, fraţii mei să nu facă. Să fie ei luminaţi şi puternici în credinţa Lui Hristos. Să fie ei iubitori şi înţelegători cu mine, să-mi arate unde greşesc. Nu vreau minuni, vreau să-mi văd păcatele mele, şi să mă desprind uşor de ele. Măicuţa mea, în fiecare zi cer multe, unele poate nici nu-mi sunt folositoare, altele le cer pentru că lumea asta mă tulbură, parcă ne convinge pe toţi să credem că sunt lucruri indispensabile…şi îmi este ruşine că lucruri folositoare sufletului prea rar îţi cer…

Şi mă desprind aşa greu…iar vine vrăjmaşul şi mă ispiteşte, şi eu mă necăjesc tare….

Ajută-ne Măicuţa mea, acoperă-ne cu Preasfânt Acoperâmântul Tău şi fie ca toţi cei care se gândesc la Tine, şi se roagă Ţie, să găsească alinare la Tine şi îmbrăţişare!   (Nicolae Veselin)

Read More

Rugaciunea-de-la-ora-22-cu-maica Siluana

Read More

Sfantul Cuvios Siluan Athonitul

Cuviosul Siluan (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită – pe lângă părinţi – din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credinţă, blândeţe şi de multă înţelepciune, îi este primul model în viaţa sa lăuntrică.

Încă de mic copil, Simeon şi-a pus în gând – avea doar patru ani – ca atunci “când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul”. Auzind mai apoi de viaţa sfântă şi minunile săvârşite de Ioan Zavoratul (un sfânt rus contemporan) tânărul Simeon şi-a dat seama că “dacă există sfinti, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc.”

De îndată ce şi-a dat seama că a găsit credinţa – împlinise 19 ani – Simeon, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară şi atracţia pentru viaţa monahală. Tatăl său este însă categoric: “Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să te duci.”

Această stare excepţională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Simeon, viguros şi chipeş, începe să ducă o viaţă asemenea celorlalţi tineri de vârsta lui; o viaţă departe de sfinţenia fiorului divin care îl cercetase.

Dotat cu o fire robustă şi cu excepţională forţă fizică, trece prin multe ispite ale tinereţii; într-o zi loveşte pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viaţă.

În vâltoarea acestei vieţi de păcat, prima chemare la viata monahala începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coşmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârşitul vieţii, Cuviosul Siluan i-a mulţumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa .

Această a doua chemare, petrecută cu puţin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simţit o adâncă ruşine pentru trecutul său şi a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa faţă de tot ce vedea în această viaţă s-a schimbat radical.

Simeon îşi execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conştiincios, cu o fire paşnică şi purtare ireproşabilă, a fost foarte preţuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăinţă, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar şi bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut in ispită.

Puţin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan de Kronstdat; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.

Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieţii sale: muntele Athos, “Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean şi oaza spiritualităţii filocalice, Sfântul Munte cunoştea la sosirea sa un moment de apogeu.

Read More

Rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru lume

Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă îşi îndreptează copiii săi mici.

Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale şi puterea ajutorului Tău.

Dă uşurare sufletelor chinuite ale poporului Tău şi pe noi, pe toţi, ne învaţă prin Duhul Sfânt, să Te cunoaştem pe Tine.

Se chinuieşte sufletul omenesc pe pământ, Doamne, şi nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine, nici bunătatea Ta.

Mintea noastră este întunecată de grijile lumeşti şi nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează.

Milostivirii Tale toate îî sunt cu putinţă.

Tu ai spus în Sfânta Evanghelie, că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia. Aşa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie, întru bucurie.

Read More

Acatistul Invierii Domnului

Condacul 1

Aparatorul cel mare si Doamne, biruitorul mortii celei vesnice, ca cei ce ne-am izbavit de omorarea cea duhovniceasca, cele de lauda aducem Tie, noi robii Tai si zidirea Ta. Cel ce ai biruinta asupra mortii, de moartea pacatelor slobozeste-ne pe noi, care graim: Iisuse, Cel ce ai inviat din morti, inviaza si sufletele noastre!

Icosul 1

Ingerii, Invierea Ta, Hristoase Mantuitorule, neincetat o lauda in ceruri. Si pe noi, cei de pe pamint, invredniceste-ne cu inima curata a-Ti canta Tie unele ca acestea:

Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii, lumineaza-ne si pe noi cei ce traim in intunericul necunostintei;
Iisuse, Cel ce ai inviat din morti si la toate le dai viata, inviaza-ne si pe noi, cei omoriti in pacate;
Iisuse, Cel ce Te-ai inaltat la cer si ai inaltat pe cei ce nadajduiesc intru Tine, inalta-ne si pe noi, cei plecati spre pamint;
Iisuse, Cel ce sezi de-a dreapta Tatalui si partasi slavei Tale ii faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;
Iisuse, Cel ce vei veni sa judeci viii si mortii, nu ne judeca pe noi dupa faradelegile noastre, ci miluieste-ne dupa mare mila Ta;
Iisuse, Cel ce ai inviat din morti, inviaza si sufletele noastre!

Condacul 2

Vazand, Doamne, oamenii cazuti, Te-ai intrupat si ai inviat pe toti, daruindu-le celor inviati toate spre mantuire. Inviaza-ne si pe noi cei omoriti din pricina pacatelor, ca sa-Ti cantam Tie: Aliluia!

Icosul 2

Mintea nu pricepe dumnezeiasca taina, cum izvorul vietii inviaza, omorand moartea. Pentru aceasta, numai cu inima simtind bucuria invierii si astfel fiind luminati, cu glas de bucurie duhovniceasca graim catre Tine unele ca acestea:

Iisuse, Cel ce ai intrat prin usile incuiate, intra si in casa sufletelor noastre;
Iisuse, Cel ce ai intampinat in cale pe ucenicii Tai, intampina-ne si pe noi, pe calea acestei vieti, si ne mantuieste;
Iisuse, Cel ce ai aprins inimile lor cu cuvintele Tale, aprinde si inima noastra cea rece, spre dorirea de slava Ta;
Iisuse, Cel ce Te-ai cunoscut intru frangerea painilor, da-ne si noua a Te cunoaste in dumnezeiasca impartasanie;
Iisuse, Cel ce ai fagaduit pe Duhul Sfant ucenicilor Tai, trimite-ne si noua pe acest Duh mangaietor de la Tatal;
Iisuse, Cel ce ai inviat din morti, inviaza si sufletele noastre!

Condacul 3

Cu puterea Ta, cea dumnezeiasca, inviind pe Lazar, inviaza-ne si pe noi cei ce suntem doborati de patimi si zacem in pacatul nepocaintei, ca sculandu-ne dupa glasul Tau, sa cantam cantare: Aliluia!

Read More

HRISTOS A INVIAT

„Bucuraţi-vă !” (In. 20, 19) „Pace vouă” (Mt. 28, 9)

            „Ce căutaţi pe cel viu între cei morţi ? S-a sculat nu este aici” (Luca 24, 5-6). Mesajul îngeresc este clar, Revelaţia ascunde întreg adevărul tainei Întrupării şi Învierii. Tocmai de aceea Mântuitorul a putut afirma: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc.” (Ioan 8, 14) Această putere a Sfintei Învieri are la bază dragostea lui Dumnezeu Tatăl, Care a dăruit lumii pe Unicul Său Fiu să fie Biruitorul morţii. Lupta Fiului împotriva morţii veşnice este dusă în Lumina Duhului Sfânt. Lucrarea duhovnicească a Fiului constă în spiritualizarea firii omenești prin puterea Duhului Sfânt: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; (Ioan 20, 22)” Acest mesaj se permanentizează pentru toate neamurile până la sfârșit: „Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20), „Vă este de folos să Mă duc. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul  nu va  veni  la  voi.” (Ioan 16, 7).

           Duhul Sfânt a venit în lume ca model de lucrare desăvârșită. Prin smerenia și ascultarea Fiului faţă de Dumnezeu Tatăl și prin trimiterea Duhului în chip de limbi limbi ca de foc, umanitatea este restaurată dar este îndumnezeită prin Înviere. Duhul Sfânt nu este doar o lucrare ci este Persoana Care purcede din Tatăl din veșnicie dar Care lucrează și fiinţează creaţia prin Fiul: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10, 9), „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15, 26)

            Actul divin de biruinţă a morţii poartă pecetea smereniei desăvârșite a Fiului Lui Dumnezeu și în acest context afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul că puterea dumnezeirii S-a arătat plenar la moartea Mântuitorului pe Cruce, de aceea smerenia este veșmântul dumnezeirii arătat încă începutul săptămânii Patimilor: „Iată Împăratul tău vine blând şi smerit pe mânzul asinei.” (Zaharia 9,9) Prin Iisus Hristos s-a arătat în lume pacea și dragostea Tatălui, „căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii” (Efeseni 2, 14): „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (Ioan 14, 17)

            În momentul întâlnirii cu femeile mironisiţe care vin cu miresme la mormânt, le dă pacea sfântă a învierii Sale: „Pace vouă, bucuraţi-vă!”. Când intră prin ușile încuiate în foişorul Sfinţilor Apostoli le spune acelaşi lucru: „Pace vouă !" (Ioan 20, 19). Deci se vede clar că în momentele istorice toţi erau cuprinşi de frică şi de cutremur, dar Iisus Hristos le-a sădit în inimi nădejdea Învierii şi a bucuriei: „Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.”Marcu 16, 7 Iar în drumul Emausului mustrarea constructivă este însoţită de mesajul dumnezeiesc strecurat cu grijă în suflet şi în inima celor doi Luca şi Cleopa, care călătoreau pe cale: „O, nepricepuţilor si zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii !” (Luca 24,25)

    Cu alte cuvinte, în ton blând, le-a zis: „staţi liniștiţi, nu vă fie frică, regăsiţi puterea de a vă aminti toate câte v-am spus vouă. Datorită evenimentelor v-a scăpat miezul adevărului problemei, reveniţi-vă, treziţi-vă”; „Nu trebuia oare, ca Hristos sa patimească acestea și să intre în slava Sa ?” (Luca 24, 26) Minunea se vede în relatarea istorică a Sfintei Scripturi: „Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.” (Matei 27, 52-53)

            Mesajul pascal are două dimensiuni: unul de jertfă şi de suferinţă care înseamnă cruce, spini, bice, loviri, scuipări, cuie şi moarte, adică restaurarea omului în Hristos prin moarte şi înviere „Căci precum în Adam toţi mor, așa și în Hristos toţi vor învia.” (I Corinteni 15, 22); iar cealaltă dimensiune este „Trupul slavei” (Filip. 3, 21) care reiese din episodul întâlnirii cu mironosiţele, când i-au sărutat picioarele, din călătoria pe drumul Emausului, când cei doi ucenici nu l-au cunoscut decât la frângerea pâinii: „Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?” (Luca 24, 32), din Trupul pnevmatizat și înălţat la Cer: „Pe scaun ai fost Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul, toate umplându-le Cela ce ești necuprins”. (Troparul de la Heruvic)

            Iată omenitatea restaurată din căderea neascultării prin ridicarea la starea cea dintâi și îndumnezeirea ei, așa cum își dorise de fapt Dumnezeu când l-a creat pe om. Luând Hristos chip de rob și întru toate făcându-se asemenea oamenilor, afară de păcat, a luptat cu firea noastră, a sfinţit-o cu sângele Său, răscumpărând blestemul și ridicând povara morţii celei veșnice.

            De aceea cu atâta bucurie de două mii de ani sărbătoarea Învierii nu a pierdut încărcătura duhovnicească a salutului pascal: „Hristos a Înviat !” cu răspunsul: „Adevărat a înviat”. Sfântul Apostol Pavel confirmă realitatea celor întâmplate la Înviere: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii.” (Romani 6, 4) „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.” (I Corinteni 15, 14)

            Dar Învierea nu este expresia limitării individuale, ea poartă amprenta universalităţii, a ridicării întregii umanitaţii la viaţă: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10), „Cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” (Troparul Învierii)

            Dincolo de ouă roşii, pască, cozonaci şi bucurii pământeşti de care lumea se bucură, stă puterea Sângelui şi a apei curse din coasta Mântuitorului, care au dat eternitate Bisericii şi veşnicie creştinătăţii prin Botez cu puterea Duhului Sfânt: „Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20,22) „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,”(Matei 28,19) Iar prin Sfânta Euharistie Biserica se îndumnezeiește plenar şi viţele ei din butucul Hristos se curăţă desăvârșit prin neîncetată iertare şi dezlegare de păcater: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” (Matei 26,26) „Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 27-28) Aici este biruinţa morţii şi sămânţa veşnică a evangheliei creştine care înviază de-a pururea pe toţi morţii ce aud glasul Fiului lui Dumnezeu: „morţii vor auzi glasul Fiului Lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia.” (Ioan 5,25), „şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28,20)          În această zi luminată a Învierii Lui Hristos „veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul milostivirii carele adapă toată făptura cu rodire de viaţă”. (Tropar din Slujba Învierii)

           Azi de Paște trebuie să iertăm, să iubim, „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” (Slava Învierii)       Parintele Calistrat

Read More

Din mormântu-ntunecat,
azi Hristos a înviat,
a-nviat,a-nviat,
lumea iar s-a luminat.

Îngerii din ceruri,sus,
cântă slavă lui Iisus,
lui Iisus,lui Iisus,
Care viaţa ne-a adus.

Iar noi toţi,în lume jos,
dăm mărire lui Hristos,
lui Hristos,lui Hristos,
Care din păcat ne-a scos.

Păsările ciripesc,
toate florile-nfloresc,
înfloresc,înfloresc,
Paştile sărbătoresc.

Să cântăm:Cu-adevărat
azi Hristos a înviat,
a-nviat,a-nviat,
viaţa veşnică ne-a dat!

Traian Dorz

Read More

Doamne,in saptamana asta....

Doamne-n Săptămâna asta grea a Patimilor Tale,
fă să-Ţi suferim alături când Tu sui a Crucii cale,
să simţim şi noi cum Crucea ne apasă şi ne doare,
să simţim cum arde biciul peste sânge şi sudoare.

Doamne, să-Ţi simţim alături fiecare lovitură,
să răbdăm aceeaşi hulă şi batjocură, şi ură,
să plătim cu-aceleaşi lacrimi şi cu-acelaşi sânge toate,
să simţi şi Tu că ne doare c-am trăit cândva-n păcate.

Doamne, ia-mă şi pe mine să-mi pun umărul sub cruce,
măcar partea mea de vină să-Ţi ajut să mi-o poţi duce,
măcar sarcina mea, Doamne, să m-apese şi pe mine,
e de-ajuns câţi ani din viaţă Ţi-am făcut şi eu ruşine.

Sus pe Golgota, Iisuse, când pe Cruce-au să Te-ntindă,
fă şi firea mea cea veche răstignirea s-o cuprindă
şi, privindu-Ţi agonia, s-o văd şi pe ea cum moare,
Tu să Te cobori de-acolo, dar ea-n veci să nu coboare.

Iar în clipa Învierii, piatra când se dă-ntr-o parte,
să se vadă că din groapă ai ieşit Tu Fără Moarte,
sfintele mironosiţe şi-ai Tăi ucenici să vadă
şi-ale mele semne-alături, şi-nvierea mea s-o creadă.

Atunci ştiu că şi-n a Doua Fericită Înviere
aş veni şi eu cu Tine în Mărire şi-n Putere,
– căci, dac-am răbdat alături, în batjocuri şi-n ruşine,
vom fi-alături şi-n Mărire, să împărăţim cu Tine.

de Traian Dorz

Read More

Doua urme

Eram la margine de lume
Şi într-un timp nemăsurat,
O, Doamne Bun, doar TU cu mine
Eram departe de păcat.

Din stele ne făceam cununa,
Din curcubeie-cingători,
Iar viforul ţineam în mână
Şi-n suflet aveam numai flori.

Şi ne-am jurat sfântă iubire
Atunci, la margine de lume,
Iar pe nisip se adânciră,
De paşii noştri, două urme.

Ne-am despărţit, anii s-au dus...
Şi-au curs amaruri şi dureri,
TE-am căutat în jos şi-n sus
Şi TE-am strigat – TU nicăieri.

A nimănui şi-ndurerată,
M-am dus la margine de lume
Să-mi bucur inima-necată,
Privind aceste sfinte urme.

Dar n-am găsit decât pe una,
Un singur pas....O, Doamne Bun!
M-ai părăsit pe totdeauna?
De-acum amarul cui îl spun?

Nevrednică şi disperată,
Îmbraţişam pamântul mut,
Când, din înalt, o raza caldă
Şi glasul sfânt să Ţi-l aud:

- Copilă, acesta-i pasul Meu,
Îţi ştiu adâncul plin de chin,
Atunci când ţi-era cel mai greu,
Eu te purtam în braţe lin..

Sofia Vicoveanca

Read More

Rugaciunea Sfantului Francisc de Assisi

Doamne,
fa din mine
un instrument
al împacarii între oameni:
Unde este ura ,
eu sa aduc iubire,
Unde este vina ,
eu sa aduc iertare,
Unde este dezbinare,
eu sa aduc unire,
Unde-i ratacire,
eu sa aduc adevarul,
Unde-i îndoiala,
eu sa aduc credinta,
Unde-i disperare,
eu sa aduc speranta,
Unde-i întuneric,
eu sa aduc lumina,
Unde-i suferinta,
eu sa aduc bucurie.
Doamne,
ajuta-ma ca mai curând
eu sa mangai pe altii
decît sa fiu mangaiat,
Ca eu sa-i înteleg pe altii
decît eu sa fiu înteles,
Ca eu sa iubesc pe altii
decît eu sa fiu iubit.
Caci cînd ma uit pe mine
însumi atunci ma gasesc,
Cînd iert atunci gasesc iertare,
Cînd mor pentru mine,
atunci înviu la viata de veci.
Amin.

Read More

Rugaciunea inimii deschise

"Rugaciunea inimii deschise".
Doamne,
ajuta-ma sa fiu pentru toti un prieten
care asteapta fara a obosi,
care are inima deschisa si buna,
care daruieste cu iubire,
care asculta neostenit,
care aduce multumire cu bucurie.
Un prieten pe care sa poata conta
oricine are nevoie de sprijin.
Ajuta-ma sa fiu un prieten de nadejde
caruia sa i se poata adres
oricine oricând doreste:
sa pot darui o prietenie linistitoare,
sa iradiez o pace plina de bucurie,
pacea ta, Doamne.
Fa sa fiu deschis si primitor
mai cu seama cu cei mai slabi si lipsiti de aparare.
Astfel, fara a face cine stie ce lucruri marete,
voi putea sa îi ajut pe ceilalti sa te simta mai aproape,
Doamne al blândetii.

Read More

“MEDICAMENTE” DUHOVNICESTI DE LA SFANTUL SERAFIM DE VIRITA

Sf. Serafim de Virita este unul dintre sfintii rusi cei mai iubiti, vazatori cu duhul si facatori de minuni, din secolul trecut (1866-1949)

• “Macar o data in viata trebuie sa aprindem o lumanare pentru cei pe care noi i-am jignit, i-am inselat, le-am furat ceva sau nu le-am intors datoriile”.
• “Cand i se plangeau parintelui Serafim de clevetiri, el spunea: <<Lasati sa se vorbeasca despre noi, iar noi sa ne straduim sa facem bine>>”.
• “Nu o data repeta staretul cat ii este de trebuincioasa crestinului rugaciunea pentru vrajmasi. Iata cuvintele lui: <<Numaidecat sa te rogi pentru vrajmasi, caci daca nu te rogi e ca si cum ai turna gaz pe foc si flacara se mareste din ce in ce mai mult. Totdeauna si pentru toate, chiar si pentru necazuri, multumeste-I Domnului si Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu>>”.
• “Cand cineva era vreodata grav bolnav, staretul il sfatui sa ia cate o lingura de apa sfintita din ora in ora. Spunea ca nu sunt medicamente mai puternice ca apa si uleiul sfintit“.
• “Cat de des ne imbolnavim numai din aceea ca nu ne rugam inainte de masa si nu chemam binecuvantarea lui Dumnezeu asupra mancarii. Inainte, oamenii faceau toate cu rugaciunea pe buze: cand arau se rugau, de asemenea si semanatul si secerisul granelor il faceau tot cu rugaciune. Acum noi nu mai cunoastem ce fel de oameni au pregatit ceea ce noi mancam, fiindca de multe ori alimentele sunt pregatite cu cuvinte de hula, cu batjocura si blasfemie. De aceea neaparat trebuie sa stropim cu aghiasma de la Boboteaza deoarece ea sfinteste totul si se poate manca ceea ce am pregatit fara sa ne tulburam. Tot ceea ce mancam noi este darul lui Dumnezeu pentru noi, oamenii; prin mancarea pe care o mancam, toata natura si lumea ingereasca slujeste omului. Pentru aceasta, inainte de masa trebuie sa ne rugam in mod deosebit (…) Nu in zadar noi spunem: <<Sa ai inger la masa!>>. Si cu adevarat ingerii sunt cu noi la masa cand noi mancam din mancare cu rugaciune si multumire“.
• “Nici o picatura din lacrimile mamei nu piere in zadar! Rugaciunea mamei are mare putere“.
• “Rugaciunea ingradeste si respinge cumplitele indemnuri ale puterii intunecate. Si mai cu deosebire este puternica rugaciunea celor apropiati. Rugaciunea mamei, rugaciunea prietenului – ea are o mare putere”.

(din: Alexandru Trofimov, “Sfantul Serafim de Virita. Patericul Viritei“, Editura Biserica Ortodoxa, Galati, 2003)

Read More

Rugaciuni catre tineri

Există rugăciuni făcute de Hristos, nu lui Hristos. Da, aţi citit bine! Hristos Se roagă tinerilor care nu se mai roagă. Oare nu spune genialul Pascal: „Hristos este în agonie până la sfârşitul lumii"? Îmi veţi spune că e o metaforă, dar eu vă reamintesc că am promis să nu folosesc metafore în această carte. Hristos Se roagă, cerşeşte exact ceea ce oferă: Iubire.

Se roagă prin baruri, prin discoteci, prin cămine studenţeşti afumate de prea multa „iarbă" trasă în piept. Se roagă nu să Îl iubim, căci iubirea nu se cerşeşte. Se roagă, ne roagă să avem un dram de demnitate, să acceptăm veşnicia. Să conştientizăm că suntem nişte nătărăi atunci când credem că putem trăi fără El, că putem fi fericiţi hrănindu-ne cu resturile acestei lumi. Se roagă ca El să aibă un rost, un sens în viaţa noastră. Se roagă să nu-L târâm în iad după noi, căci nu pentru asta a venit pe acest pământ. Se roagă pentru o Cruce pe care nu o mai vrem. Se roagă pentru o fericire pe care, de fapt, nu o avem. Căci totul este mult prea trecător într-o lume în care suntem mult prea efemeri.

Şi un ultim sens al acestui titlu ar fi cel mai greu de explicat. Aici doar voi puncta esenţialul, lăsând abordarea problemei în cauză pentru mai târziu. A distruge tineretul unui neam, al unei ţări, înseamnă a distruge acea ţară.

Este povestea frumoasei din pădurea adormită! Dacă reuşeşte vrăjitoarea să adoarmă acea frumoasă prinţesă ce trebuie să moştenească împărăţia, atunci totul, absolut totul va intra în letargie, va adormi. Nu va muri, este evident; nici noi, ca neam, nu am murit. Dar a dormi prea mult înseamnă a micşora pe zi ce trece şansa de a te mai scula; a nu mai căuta propria identitate, propria cultură şi propria sfinţenie, pentru prea mult timp, înseamnă nu doar a te pierde, a te ucide moral şi psihic, dar şi a pierde şi ultima şansă la viaţă.

Iar în drama noastră românească aşteptăm nu un tânăr prinţ care să sărute cu candoare pe frumoasa noastră adormită! Au trecut vremurile în care un Zelea Codreanu, un Iorga sau un Paulescu să joace acest rol, să ridice tineretul la lupta salvării propriilor vieţi, a propriei credinţe sau culturi. Acum doar Hristos mai poate săruta această frumoasă şi o mai poate chema la viaţă.

Sărutul lui Hristos Îl primim nu aiurea, ci tocmai acolo unde El ne aşteaptă, deşi este mereu cu noi. Şi iarăşi revin: „De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiţi..."

Poporul român este condamnat la pieire pentru că tinerii noştri se pierd, există fără să mai trăiască, fără să ştie că mai trăiesc. Motivele? Sunt mult prea multe, iar această carte va aminti o infimă parte dintre ele. Restul rămâne pentru rugăciune şi pentru lacrimile sfinţilor, ale eroilor şi ale martirilor acestui neam mult prea iubit de Dumnezeu. Dar vai de cei care au lucrat la pierzania, la rătăcirea măcar a unui singur copil! Spune Hristos că mai bine i-ar fi acestuia să nu se fi născut! Şi ce va fi cu cei care au distrus un neam? Dintr-un popor de sfinţi, am ajuns un popor de infirmi moral, intelectual şi fizic. Ce rămâne de făcut? Mai mult decât a sta să ne plângem situaţia noastră mult prea jalnică!

Sau mai putem vorbi de o exorcizare a României. Ce înseamnă a exorciza? Cam greu de explicat aceasta unora care, din dracul cel mult prea real, au făcut un personaj pentru Cartoon Network sau care Îl înghesuie în aşa zisa mitologie biblică creştină. Cea mai mare şmecherie a dracului este să ne „ajute" să credem că el nu există. Când nu accepţi existenţa unui duşman, atunci este evident că nu lupţi. De restul se ocupă diavolul, fără probleme.

Iar exorcizarea este tocmai acea acţiune de a scoate la lumină pe cel ce stă în întuneric, de a demasca pe cel ce nu are decât măşti: fie pe a lui Dumnezeu, fie pe a îngerului bun, fie pe a celui ce ne doreşte fericire şi numai fericire etc.

Exorcizarea nu o face oricine şi oricând. Diavolul se teme numai şi numai de Hristos Dumnezeu, chiar numai de numele Lui. Deci a exorciza înseamnă a fi cu Hristos, a fi prieten bun cu El, a fi întru El. A exorciza înseamnă a iubi, a ierta, a îngădui, a simţi ca şi Hristos. Cu atât mai mult când se vorbeşte de o exorcizare a unui neam, a întregii Românii. Priviţi bine ziua de astăzi, căci mâine vom fi mai decăzuţi, mai nepăsători şi mai marginalizaţi. Nu e un îndemn la nepăsare, la a pune mâinile în buzunar şi a fluiera a pagubă. Cred că a venit clipa în care este destul să înţelegi gravitatea situaţiei ca să te salvezi. Totul a venit peste noi ca un vârtej enorm care spulberă totul în cale, care nu mai poate fi oprit. Dar este şi clipa în care să strigi pe Hristos, să cauţi să te salvezi hrănindu-te din „munţii" de istorie şi de cultură ai acestui neam; este acum ziua în care să te hotărăşti că tu nu vrei şi nu poţi fi călcat în picioare de răutatea, de incultura şi de necredinţa ce creşte tot mai mult pe zi ce trece.

Această carte nu este un paloş cu care să retez capul, unul din capetele balaurului din poveste, din această „poveste" ce realmente adoarme copiii şi tinerii României. Nu, căci vor apărea în locul capului tăiat alte o sută. Este un paloş de care să te ţii în furtuna care poate că nici nu ţi-ai dat seama că te înconjoară. Iar dacă în inima ta se va naşte rugăciunea şi postul, atunci vei supravieţui, vei fi veşnic.

Exorcizarea României începe cu fiecare dintre noi. Sunt român, sunt şi creştin. Am nişte datorii în faţa Celui ce nu joacă la o ruletă rusească, ci are un dar şi un plan cu fiecare dintre noi.

Nu căutaţi soluţii absolute, perfecte în această carte. Hristos este singura soluţie, singura rezolvare a nelămuririlor şi a durerilor noastre. Din proprie experienţă scriu că doar rugăciunea şi postul rezolvă căderile şi rănile noastre. Hristos este Persoană, de aceea se cade să vorbim nu numai despre El, ci şi cu El. Cartea aceasta încearcă să fie o mână de ajutor celui ce este nesigur de veşnicia lui, celui ce a uitat sau nici nu a cunoscut mângâierea şi dragostea lui Hristos. Şi cititorul, dar şi autorul, chiar dacă nu s-au cunoscut niciodată, cu siguranţă cândva se vor întâlni. Acel moment, Biserica noastră Îl numeşte „Judecata de Apoi". Nimeni nu va lipsi, nimeni nu va putea să se învoiască sau să amâne prezenţa pe caz de boală sufletească. Poate se va găsi cineva în acea ultimă clipă a istoriei care să arunce această carte în balanţa Judecăţii. Cât va cântări, depinde doar de Hristos şi de cititori. Eu încerc a mă găsi doar ca un instrument în mâna lui Dumnezeu; instrument cu care El să încerce ceva nou pentru cei ce vor gusta din această carte.

Tinerii au nevoie de sens. Avem nevoie de tineri, căci fără de ei nu avem niciun rost ca neam, ca existenţă înaintea lui Dumnezeu. Nu avem dreptul să nu ne gândim la cel de lângă noi, dar mai ales la cel ce nu mai este lângă noi. Iar tânărul acestui timp nu mai este cu noi! Este plecat într-o lume în care fiecare din noi l-a exilat prin nepăsarea, prin trădarea sau prin micimea noastră. Şi cu fiecare dintre aceşti tineri a plecat şi Hristos. Poate că, de fapt, noi suntem cei singuri şi fără de sens. Tinerii măcar caută ceva sau pe Cineva. Noi, cei mulţi şi indiferenţi, nu mai vrem nimic. Nici măcar mântuirea aproapelui, adică propria noastră mântuire.

Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. (...) Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare (Luca 12: 40; 12: 51).

Fragment din Introducerea cartii "RUGĂCIUNI CĂTRE TINERI" scrisă de Monahul Paulin

Read More

Eu nu stiu ,Doamne!

Eu nu ştiu Doamne unde încă 
îmi vei mai duce paşii mei, 
dar ştiu că Tu-mi vei fi oriunde 
lumină sfântă pentru ei.
Eu nu ştiu Doamne ce ispite 
vor mai veni în calea mea, 
dar ştiu că-n Tine biruinţă 
şi ocrotire voi avea.
Eu nu ştiu Doamne de câţi prieteni 
mai pot fi încă părăsit, 
dar ştiu că Tu vei fi cu mine 
Însoţitor nedespărţit.
Eu nu ştiu Doamne câte lacrimi 
au să-mi mai plângă ochii mei, 
dar ştiu că Tu vei fi-alinare 
şi mângăiere pentru ei.
Eu nu ştiu Doamne câte jertfe 
mai trebuie s-aduc din greu, 
dar ştiu că Tu-mi vei da putere 
să-mi sui deplin Calvarul meu.
Eu nu ştiu Doamne câte rane 
voi mai primi de la ai mei, 
dar ştiu că Tu-mi vei da răbdare 
şi rugăciune pentru ei.
Eu nu-mi ştiu Doamne viitorul 
dar ştiu că e-n Mâna Ta 
— ajută-mi să nu uit aceasta 
ca liniştit să-Ţi pot urma. Traian Dorz

Read More

Mărul înflorit în iarnă

Cu mulţi ani în urmă am avut un vis.

Se făcea că era o iarnă friguroasa şi mohorâtă. Norii de plumb stăteau  spânzuraţi de cer şi din ei se cernea o zloată deasă şi rece. Copacii erau desfrunziţi, iar pe ramurile lor croncăneau ciorile. Un om se afla  lângă mine. Am mai văzut un măr înflorit şi mă miram. Ramurile sale se plecaseră sub greutatea florilor, ca sub greutatea unor roade. Albinele  culegeau polenul. Fluturi târzii fâlfâiau fericiţi. Sute de păsărele cântau pe ramurile lui. Acolo, era  primăvară. Omul din vis  mi-a tălmăcit:

Acesta este cineva trimis de Dumnezeu, alb şi curat la suflet ca florile de măr primăvara. În jurul lui, oamenii cântă de fericire, deşi este iarnă şi totul  este mohorât.

Au trecut ani buni de la acel vis.

Prin 1981 am auzit de un călugăr, cântăreţ la biserica „Sfântul Nicolae Sârbi” din Bucureşti. Se spunea că are mult har şi biserica este plină de oameni, care vin cu diferite probleme.  M-am hotărât să iau trenul  să-l cunosc.
Am luat aşadar trenul şi, odata ajuns la Bucureşti, am pornit  în căutarea bisericii. Am dibuit bisericuţa fără prea mare greutate. Era în plină slujbă de vecernie. Sfântul locaş, într-un alb imaculat. Precum o cuvioasă maică, ninsă de ani şi încărcată de fapte bune. Ferestrele erau luminate intens. Multe lumânări. Am intrat cu strângere de inimă. Un sentiment ciudat. Lăsam în urmă lumea mea şi păşeam în alta. Mai frumoasă, mai liniştită , mai bună. Lumânările ardeau molcom cântările suspinau într-o dulce melancolie. Un sentiment de siguranţă. Uitasem noţiunea timpului. Slujba se termină. Îmi pare rău. Preotul dă binecuvântarea. Aştept. Clipe interminabile. Mirare: mulţi tineri. Priveam la întâmplare. Catapeteasma. Chipul Mântuitorului. Măreţie dumnezeiască, slavă înfricoşătoare. Fecioara. Câta gingăşie! Clipe într-adevăr interminabile. Cineva şopteşte: “Taica Părinte”. Tresar. Mă holbez. Un om cam de şaizeci de ani, îmbrăcat cernit, călugăreşte. Părul alb, strâns în coc, la spate. Barbă albă. Păşeşte atent, concentrat. Sprâncene groase, ochi vii. Mă aşez la coadă . Ca la doctor. Alte clipe interminabile. Observ pe ceilalţi. Probleme. O femeie din Moldova. S-a vindecat de o boală fără leac. Alta, din Bucureşti. S-a împăcat cu soţul. Un ţânc. De când vine la “Taica Părinte” ( această sintagmă nu am  auzit-o decât acolo) spune “Tatăl nostru” în fiecare seară. Timpul pare veşnicie…Îmi vine rândul. Intru.
- Ce stai, frate, îmi zise el pe un ton jovial, ia loc. Vii pentru prima oară, nu-i aşa?
Răspund că da.
- Doamne ajută! Te vei simţi bine aici. Sunt mulţi tineri.
Observasem…Se agitau peste tot. Unii veneau, alţii plecau. Era ca un pelerinaj.

Am legat o lungă conversaţie cu „taica părinte”. Se interesează de unde sunt, cum am ajuns să aud despre el. Deoadată îi zic:

- Am auzit că şi cântaţi.
- Cântăm cu toţii.
- Aş vrea să  aud şi eu.
- Ia aici o casetă şi ascult-o acasă…Doamne ajută!
Acasă. Ascult caseta. O voce sonoră, profundă, răscolitoare. Bănuiesc că e vocea lui Visarion. Cântări deosebite, ca doinele. Mă răscolesc. Texte cu har. Vorbesc despre Ţara cea de Sus, despre dulcele acasă, despre iubirea Mântuitorului, jalea Sfintei Fecioare, nepăsarea lumii. Simţeam un imbold lăuntric să mă afund în cântare şi să mă avânt pe aripile ei ca de înger spre zări nebănuite de libertate. Eram înfometat de libertate. Devenisem  ferm convins că  visul meu  de odinioară se împlinise, că „mărul înflorit în iarnă” era Visarion Iugulescu. Că numai acolo, la bisericuţa aceea modestă era primăvară. În rest, era iarnă. O iarnă mohorată şi fără speranţă.
Cântările erau necanonice. Se numesc “chinonice”. În Ardeal, mai poarta şi numele de “pricesne”. Se cântă în biserică în timp ce preoţii şi credincioşii se împărtăşesc. Şi-au luat amploare după Revoluţie, când, sub denumirea de “Cântări mănăstireşti”, se derulau pe la toate televiziunile. Erau interpretate de femei care erau atât de intens machiate, încât păreau păpuşi în faţa altarului, care mişcau din buzele frumos rujate. Vocea lor era comună, cenuşie, banală. Nu astfel le auzisem eu pentru prima dată pe casetă.
Următoarea vizită a avut loc peste o lună. I-am înapoiat caseta şi mi-a dat o broşura proaspăt litografiată. O luase dintr-un teanc. Ajung acasă. Răsfoiesc broşura. Întăritoare de suflet. Vindecări miraculoase. Cazuri concrete. Cazul Claudiei Usteujina Vasilievna din Barnaul – Altai, întoarsă din morţi la morga unui spital din Rusia. Murise pe masa de operaţie, bolnavă fiind de un cancer generalizat. Cazul Elenei Dumitra din satul Cut, judeţul Neamţ, salvată de Maica Domnului de la o moarte sigura în chip minunat. Povestea sfârşitului creştinesc al Protosinghelului Ilarion Iova de la o mănăstire din Baita Bihor. Un caz pilduitor, al unei femei amăgite de diavol, tămăduită de ieromonahul Isaia Lazar, de la mănăstirea Arnota, judeţul Vâlcea. Al unei bătrâne care nu putea muri până ce nu a primit dezlegare de la un duhovnic de la mănăstirea Slatina. Sau al vedeniei terifiante a unei femei, cu copaci de foc şi vulturi de jăratic, care a încetat după împlinirea canonului de pocăinţă dat de duhovnic. Cum puteau asemenea broşuri să circule fără ca stăpânirea de atunci să bage de seamă?
Am împrumutat şi alte casete. Unele conţineau frumoase predici. Altele, cântări ale unor tineri formaţi “la şcoala” lui. Bunăoară, pe una era înregistrată vocea caldă şi blajină a unui tânăr. Am aflat ulterior ca îl chema Marian şi că îşi găsise sfârşitul în urma unui stupid accident.
Am frecventat biserica “Sfântul Nicolae Sârbi” puţină vreme. După aceea, am pierdut legătura cu el. Am încercat să o reiau după Revoluţie, dar nu se mai afla în Bucureşti. Auzisem de Braşov. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Pe 24 mai 2008, Dumnezeu l-a chemat acasă. În Ţara cea de Sus, după care a tânjit toată viaţa. O cântare preferată a lui incepe cu cuvintele:”Ah, mi-e dor , mi-e dor de-acasă,/ de căminul minunat, unde sfinţii stau la masă/ şi-al meu Mire e-mpărat// “.

Visarion Iugulescu…A fost o prezenţă meteorică în existenţa mea, dar atât de intensă. Va rămâne pentru mine o icoana vie a unei vieţi de nevoinţă şi jertfă.    de Pelerinul Gavriil Stiharu

Read More

MESAJ AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI

MESAJ AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI
Parinti si frati, copii intru Domnul cu chipuri luminoase ai Sfintei Biserici Universale Ortodoxe, in acest ceas, in care numaram 2011 ani de istorie dupa Hristos, raspunsul sigur la intrebarea despre Hristos, nu se afla in cautarile religiei, ci in experienta credintei.
Hristos este sfarsitul religiei, al punctelor de vedere omenesti despre Dumnezeu. Si este insasi credinta, Descoperirea lui Dumnezeu facuta omului si in istorie. De atunci, nu mai exista o religie, ci Biserica,spatiul vital al omului; si este credinta sau necredinta, cea care il judeca corespunzator pe om, ca si intreaga istorie.
Hristos este insasi credinta, deplinatatea unei relatii noi intre Dumnezeu si om, exact ceea ce recomanda taina bisericeasca, asumarea trupeasca a omului si, prin el, a istoriei lui. Hristos n-a venit ca sa faca Istorie, ci ca sa mantuiasca Istoria. Hristos nu este o personalitate istorica seducatoare, care mai creeaza o religie, si chiar mai desavarsita, care la randul ei promite o morala mai desavarsita.
Cand Iisus a intrebat despre El insusi – Ce zic oamenii despre El? -, a vrut sa conduca raspunsul dincolo de ceea ce sesizeaza oamenii.
Pentru ca oamenii, care idolatrizeaza istoria si-L subordoneaza acesteia pe Hristos, de obicei Il considera ca pe un mistic sau profet, ca pe un ideolog sau revolutionar, care a imbogatit ideile religioase si mai ales punctele lor de vedere sociale, care promoveaza schimbarile exterioare si infrumuseteaza conditiile exterioare.
Hristos nu S-a limitat la raspunsurile oamenilor si a cerut raspunsul ucenicilor Sai; pentru ca este Dumnezeu, Care S-a facut Om si S-a aplecat spre noi si este Insasi minunea, intreaga taina a credintei si marturia fiintiala a credintei. Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu, si „decat Dumnezeu nimeni nu este mai adevarat”, Dumnezeu Creator si Mantuitor. Respingerea Dumnezeirii lui Hristos Il face mai mult necunoscut si enigmatic in relatie cu istoria si pentru istorie.
Pentru ca sminteala nu este Hristos, ci ceea ce istoria a numit religie crestina, in cazul diferitelor erezii – monofizismul, romano-catolicismul si protestantismul -, razboaielor religioase, Sfintei Inchizitii, denaturarii Adevarului Dumnezeiesc. Unicul raspuns este rodul unei relatii de iubire si de inchinare mai presus de minte si de cuvant dintre credincios si Hristos.
Taina lui Hristos se pastreaza ascunsa in credinciosii sau sfintii Lui, care traiesc ca cei mai mici oameni in Istorie, dar poarta taina eliberarii lor.Crestinii sunt un nou neam de oameni pe pamant, o noua nobilime, iesita din durerile unei noi nasteri: firea omeneasca innoita in Ipostasul lui Hristos.
Si atunci cand, printr-o viata alienata si printr-o petrecere denaturata, se indeparteaza de Hristos si-L instraineaza pe Hristos din lume, atunci sunt chemati sa se re-impartaseasca din profunzimea tainei crestine, a desertarii lui Dumnezeu si a indumnezeirii omului; pentru ca in aceasta se recapituleaza intreaga dinamica a credintei crestine.
Credinta exprimata in opere istorice si in evenimente de transformare a Istoriei, pana cand va veni sfarsitul, perfectiunea sau desavarsirea celor de pe urma, „va liturghisi intre Dumnezeu si sfinti, taine de negrait”, va darui „comori, pe care cerul si pamantul nu le incap”. Tainele Imparatiei si comorile credintei nu sunt obiecte ale istoriei, si desigur nici subordonate ei mai dinainte, ci sunt firea umana, la care contribuie cele minunate si marete ale lui Dumnezeu, in care se seamana si rodesc darurile Inomenirii si Cincizecimii pentru lume, ca creatie si ca Istorie.
Hristos nu se descopera la modul general si nedefinit in Istorie si desigur in dimensiunea ei impersonala. Chiar daca si astazi este valabil ca
„Fiul Omului nu a avut unde sa-Si plece capul”, lucrul acesta se intelege in relatie cu istoria. Istoria, inrobita in idolatrizarea de sine, continua sa fie inospitaliera pentru Hristos, „din pricina celui ce a supus-o pe ea in desertaciune si stricaciune”, din pricina diavolului. Pentru ca nu Istoria in ea insasi este absurda, ci omul este absurd pentru Istorie. Si absurdul (irationalul, ilogicul) este a cocheta, a flirta, a face curte cu puterea, cu violenta exterioara si a persecuta adevarul si dragostea libera.
Hristos este adevarul care elibereaza, si nu puterea care cu deosebire stapaneste; de aceea nici nu revendica vreun loc in Istoria evenimentelor irationale si a chestiunilor moarte, prin urmare, in Istoria pentru care deja a venit si a inceput sfarsitul ei. Ravna Lui ramane inima: dorita Lui locuinta, locul odihnei Lui, Biserica slavei Lui, masa frumusetii Lui. Este omul intreg ca cel ce doreste si este dorit, ca cel ce iubeste si este iubit.
Toata asceza urmareste ca omul intreg sa devina sfant intru iubire, sa devina in intregime o inima curata intru smerenia si pocainta lui, si doar atunci, „daca are inima, poate sa se mantuiasca”.
A vorbi despre inima nu este o fuga din realitate, nu cufunda in sentimentalism. Nu inseamna un refuz al vietii istorice sau al vietii evenimentelor. Este cautarea esentialului si a tainicului, ca sa imbracam goliciunea exterioara a Istoriei; cautarea a ceea ce e temeinic si a universalului, ca sa evaluam lucrurile vietii ca si credinciosi. Hristos se naste intr-o inima sfanta si naste inima sfanta.
Este „dintru inceput, Cel ce se prezinta nou si este vechi, dar intotdeauna devine nou in inimile sfinte”. Si este inima sfanta, care profeteste noul, singurul adevar, care este Hristos, in fata vechimii si saraciei adevarurilor subiective, a inselaciunii falsului cu multe fete; inima sfanta, care pastreaza tacerea lucratoare si atotinteleapta, care este limbajul desavarsirii, in fata zgomotelor goale, obscene ale lumii cazute si trecatoare; care pastreaza frumusetea, buna-mireasma virtutilor evanghelice, care sunt poruncile lui Dumnezeu, in fata ispitei comercializarii, a expunerii lor in piata.
Aceasta „inima bine-inmiresmata”, zdrobita si smerita este inima crestin-ortodoxa, pentru care „adevarul Mirelui si Mantuitorului Hristos este in intregime dragoste”. Dar tine si de propria noastra raspundere tragica constatare ca Hristos continua sa fie necunoscut sau sa devina de nerecunoscut, chiar si acelora carora inima le-a fost creata pentru El – si ne gandim la toti oamenii; ca Hristos este impiedicat sa vina la oameni si oamenii sa mearga la Hristos.
Un ortodox, unit cu Domnul sau in mod inseparabil si pe cruce, este cel care cu precadere e dator sa cunoasca caile tainice ale lui Hristos in umanitatea Sa, de acum 2011 ani; pentru ca nu este un om al activismului sau un om al istoriei, ci prietenul lui Hristos si cel ce ii iubeste pe fratii Lui. Ce frumos ar fi fost deci daca la aceasta cotitura istorica, fiecare ortodox ar fi vorbit inimii omenesti despre maretiile lui Hristos, despre frumosul chip a lui Hristos, Care este slavit in inima profund indurerata, prin predicarea si trairea lor…
Suntem martorii unui secol apocaliptic extins in centrul tensiunii prezentului si Sfarsitului. Lucrul acesta ne invata ca un ortodox traieste Istoria in plinatatea ei meta-istorica, traieste provocarea istorica in Trupul eshatologic al Bisericii.
Cele intamplate in spatiul european si mondial la inceputul celui de-al treilea mileniu caricaturizeaza in cel mai cinic mod asa-numitul ideal crestin al ereziilor si schismelor.
Este vorba in principal despre ipocrizia si tradarea insesi diviziunilor din Ortodoxia crestinilor, care a pregatit rabatul crestinismului intr-o ideologie religioasa si cu valoare culturala, cand in viata lor Hristos si Biserica sfarsesc in doua lucruri diferite sau contrare.
Trancanesc de obicei despre Hristos, dar se leapada cu usurinta de Biserica Lui, de Sfantul Lui Trup, ca sa se cufunde in inselaciunea sincretismului religios ecumenist si in intunericul nenumaratelor erezii.
Uita ca Istoria lui Hristos se scrie doar prin invocarea Preasfantului Duh; si aceasta este Istoria Bisericii care „trebuie sa se numeasca Istorie a Adevarului”.
Ortodoxia este chemata din nou sa fie profetul adevarului crestin in intruparea lui bisericeasca, pentru ca atunci cand Il cautam pe Hristos, Il aflam doar in Singura si Unica Biserica; si numai atunci cand devenim membrii ai Ei Il dobandim pe Hristos.
„Epoca post-crestina” este o nascocire ideologica si o ideologie istorica. Se poate ca deja sa fi venit sfarsitul Istoriei, dar taina crestina este o minune meta-istorica, o depasire a termenilor si a conditiilor istoriei.
Nu ne lipseste cunoasterea Istoriei, ci intelepciunea inimii care stie sa se inchine tainei celei ascunse in Istorie. Si lucrarea Intruparii – lucrare a indumnezeirii tuturor, care a inceput, dar care nu s-a finalizat, „pururea ramane taina”.
Cel mai mare pacat este obiectivizarea istorica si afisarea simbolica a tainei crestine; a-L subordona pe Hristos evenimentelor si vremurilor si nu evenimentele si vremurile lui Hristos, din pricina ignorantei, ca taina cu adevarat nu inseamna cele ce vin, ci Cel ce vine, dupa Care nimic nou nu intra in istorie. Chemarea crestinilor-ortodocsi este sa-si pazeasca inima lor smerita si in discernamant, treaza si curata pentru Domnul lor, Cel ce a venit si vine. Sa fie prin simtire si nadejde inimi vazatoare de Dumnezeu, ce contempla tainele noii lumi a lui Dumnezeu, cu certitudinea ca „omul cauta la fata, dar Dumnezeu priveste la inima”.
Vesnica pomenire aparatorilor Neprihanitei Ortodoxii si
Vesnica Anatema ne-pocaitilor eretici si celor ce se leapada de Fiul lui Dumnezeu cel Intrupat.
O LUPTA DUHOVNICEASCA FRUMOASA!
MITROPOLITUL VOSTRU,
† SERAFIM DE PIREU

Read More

Sfântul Antonie cel Mare

http://www.astrismusic.com/acatistul_sf_antonie_cel_mare-172575/

Sfântul Antonie cel Mare 
a trǎit în secolul al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Este socotit a fi întemeietorul vieţii monahale, şi este probabil cel mai reprezentativ ascet pentru duhul vieţii cǎlugǎreşti. Nǎscut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, acest mare luminǎtor al credinţei a fost fiul unor ţǎrani creştini înstǎriţi. În acest mediu a deprins calea credinţei. Pe când Antonie avea 20 de ani, dupǎ moartea pǎrinţilor sǎi, întrebându-se despre drumul sǎu în viaţǎ, fericitul a auzit în bisericǎ cuvintele lui Hristos: “Daca voieşti sǎ fii desǎvârşit, du-te, vinde averea ta, dǎ-o sǎracilor şi vei avea comoarǎ în cer; dupa aceea, vino şi urmeazǎ-Mi” (Matei 19, 21). Antonie, punând aceste cuvinte în inima sa, şi-a împǎrţit averea la sǎraci, şi-a încredinţat sora unei comunitǎţi de fecioare şi s-a retras în singurǎtate.
Dupǎ ce s-a nevoit o perioada într-o colibǎ de lângǎ satul natal, sub povǎţuirea unui ascet mai bǎtrân, Antonie s-a mutat într-un mormânt idolesc; apoi, pe când avea 35 de ani, Sfântul Antonie s-a mutat într-un loc numit Pispir, la marginea deşertului. Aici a locuit sfântul timp de 20 de ani, pânǎ când ucenicii sǎi l-au silit sǎ pǎrǎseascǎ acest loc, Antonie fiind aproape mort din cauza atacurilor diavoleşti. Acum Antonie devine deja pǎrintele duhovnicesc al multor cǎlugari din diversele comunitǎţi monastice din pustia egipteanǎ, cele mai vestite fiind cele din Nitria si Sketis.
Dupǎ ce în anul 310 face o cǎlǎtorie la Alexandria pentru îmbǎrbǎtarea creştinilor prigoniti din cauza persecutiei lui Maximin, Antonie se stabileşte în 312 în adâncul deşertului, pe muntele Kolzim. Aici a rǎmas sfântul pânǎ la sfârşitul vieţii, împreunǎ cu doi ucenici, nemaipǎrǎsindu-şi locul decât pentru a-şi vizita discipolii şi pentru a doua sa cǎlǎtorie la Alexandria, în sprijinul Sfântului Atanasie cel Mare, persecutat de arianişti.
Sfântul Antonie a trecut la cele veşnice în anul 356 d. Hr. în deşertul de pe malul drept al Nilului. Informaţiile pe care le avem despre Sfântul Antonie sunt relatarile Sfantului Atanasie, ucenicul sau.
Iata ce spune Antonie despre trecerea sa la Domnul: "Eu, o! fiilor, precum este scris, ma duc pe calea parintilor, caci ma vad singur chemat de Domnul; iar voi treziti-va, ca pustnicia voastra cea veche sa nu o pierdeti, ci ca si cum ati face inceput de pustnicie, asa sarguiti-va sa paziti osardia voastra intreaga. Ca stiti pe diavolii cei ce va bantuiesc, stiti cum sunt de salbatici, dar neputinciosi cu puterea; deci, nu va temeti de dansii, ci mai vartos sa credeti in Hristos de-a pururea. Apoi, ca si cum fiecare ati muri, asa sa vietuiti, luand-aminte si pomenind sfatuirile pe care le-ati auzit de la mine. Nici o impartasire sa nu aveti cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, ca stiti ca si eu ma abateam si ma feream de acestia pentru eresul lor cel de Hristos urator si rau credincios; ci sarguiti-va mai cu seama de-a pururea a va impreuna mai intai cu Domnul, apoi cu sfintii; ca astfel dupa moarte, intru vesnicele locasuri, ca pe niste prieteni cunoscuti sa va primeasca si sfintii pe voi. Acestea ganditi-le, acestea cugetati-le si de aveti vreo purtare de grija pentru mine, ma veti avea ca pe un parinte al vostru; dar sa nu lasati pe nimeni sa ia trupul meu si sa-l duca in Egipt, ca nu cumva sa-l puna in casele lor, dupa cum au obicei, caci pentru aceasta am venit aici in munte.
Stiti cum de-a pururea opream pe cei ce fac aceasta si le porunceam sa inceteze un obicei ca acesta; deci, voi ingropati trupul meu si sub pamant ascundeti-l. Apoi sa paziti taina intre voi, ca nimeni sa nu stie locul, afara de voi singuri. Iar eu la invierea mortilor il voi lua nestricacios de la Mantuitorul. Impartiti hainele mele si dati lui Atanasie episcopul un cojoc si haina pe care o asterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosita, iar la mine s-a invechit. Celalalt cojoc dati-l lui Serapion, episcopul; voi tineti haina cea de par, si mantuiti-va fiilor, fiti sanatosi; ca Antonie acum se muta si nu mai este impreuna cu voi".
Dupǎ ce zise acestea şi aceia l-au sǎrutat, ca pe nişte prieteni, au vǎzut îngerii care venirǎ la dânsul şi, bucurându-se de dânşii, el şi-a întins picioarele şi zǎcând cu faţa în sus, se arǎtǎ vesel; dupǎ aceea şi-a dat sufletul, şi s-a dus la Sfinţii Pǎrinţi. Iar ucenicii lui, precum le dǎduse porunca, înfǎşurându-l şi îngropându-l, au ascuns trupul lui sub pǎmânt. Şi nimeni nu ştie pânǎ acum unde este ascuns, afarǎ de cei doi ucenici ai lui.

Read More